Mare enigmă este pentru mine este felul în care oamenii ajung să creadă cu încăpățânare tot soiul de lucruri de-a dreptul absurde. Uneori îmi pare cele mai evidente absurdități sunt crezute mai abitir. Desigur, pentru fiecare absurditate din astea există un corespondent într-o pagină de Internet, un articol de ziar, o carte etc. Mi se spune: ”Cum nu poți să crezi asta? Uite scrie aici, se spune acolo!” Și mi se dau tot soiul de locuri unde pot găsi expuse absurditățile cu pricina. ”Cum să nu fie adevărat!? Toată lumea crede ca asta este adevărat!” Eu nu pot decât să zâmbesc (sau, după caz, să mă încrunt) și să spun că o afirmație spusă sau scrisă nu constituie în sine o dovadă. Nici numărul celor ce cred în cutare lucru nu este un indicator al adevărului. De fiecare dată sunt privit cu o oarecare suspiciune, cu oarecare lehamite. Mi se pune iute câte o etichetă. ”Toma necredinciosul” este cea mai blândă dintre ele. De aceea mă întreb: de ce? De ce este posibilă atâta credulitate? Probabil că există un răspuns pe care îl pot da psihologii. Probabil că și sociologii ar trebui să se implice în căutarea unui răspus. Până una alta, se vede, printr-o simplă căutare cu Google, că numărul de site-uri care promovează tot soiul de aiureli este cum mult mai mare decât cele care conțin informații verificate și verificabile. Fiecare om de pe planeta asta, cum are o idee, cum musai să o pună și pe un site! Cum să faci alegerea? Regulile sunt simple, dar ele par a nu fi cunoscute sau, chiar de sunt cunoscute, nu sunt aplicate. Alegerea este una emoțională. Alegerea se bazeaza nu pe dovezi ci pe ”feeling-ul” fiecăruia. Nu pot face aici o analiză detaliată a acestui mecanism. O voi face cu altă ocazie.
Pentru amuzamentul dv vă propun un fragment dintr-un text, apărut într-un ziar ”quality” pe care îl folosesc ca ilustrare și în emisiune.
"La nivelul fin al câmpurilor, fiinţele vii şi obiectele nevii au aceleaşi caracteristici, interacţionează între ele, de aceea, orice gând negativ, orice trăire sau purtare au impact asupra obiectului neviu, putându-i provoca prejudicii.(...) Când omul distruge prin trăirile sale emoţionale structura câmpului unui obiect, asupra lui se îndreaptă un răspuns de atac. Obiectul neviu poate acţiona în mod activ asupra fiinţei vii şi să facă schimb de informaţii cu acesta", spune Lazarev. În acest citat avem şi răspunsul la întrebarea "Cum a fost posibil ca, într-o zonă iradiată peste măsură, să existe o casă cu aer curat"? Lazarev spune că oamenii care locuiau în casa cu pricina aveau multe icoane pe pereţi şi erau lipsiţi de agresivitate subconştientă. Acei oameni simpli se rugau cu tot sufletul şi aveau un nivel de etică şi de credinţă foarte înalt; ei nu-şi pierduseră speranţa, credinţa şi iubirea în faţa intemperiilor aduse de explozia de la Cernobîl şi, prin aceste atitudini, păstrau o relaţie armonioasă cu toate obiectele lumii înconjurătoare, dar – în mod special – cu icoanele!
Emisiunea a fost difuzată de postul TvRM în ziua de 16 aprilie 2011.
În acest episod vom vorbi despre Gagarin.
Miercuri, 12 aprilie 1961, cosmodromul de la Baikonur. În această dimineaţă pe rampa de lansare este pregătită o rachetă, în vârful căreia, într-o capsulă sferică se află un om: Iuri Gagarin. Până la acest moment, Gagarin a avut de parcurs un traseu dificil, a trecut prin nesfârşite teste medicale, a fost supus unor serii de antrenamente nemiloase, a învăţat, până la cel mai mic detaliu, caracteristicile vehiculului în care avea să se înalţe dincolo de atmosfera terestră.
În primăvara anului 1957, deci înainte de lansarea primului Sputnik, Koroliov, entuziastul părinte al programului spaţial sovietic, decide să se demareze proiectarea unei nave spaţiale capabile să transporte un om pe orbită şi să îl aducă înapoi pe Pământ în deplină siguranţă. Drept lansator urma să fie folosită o variantă a rachetei R7, cea care urma să lanseze şi primii sateliţi sovietici. În faţa proiectanţilor se aflau mai multe variante, dar oricare ar fi fost cea aleasă trebuia să se ţină seama de limitările organismului uman. În timpul reintrării în atmosfera terestră nu trebuia să fie depăşită suprasarcina de 10 g, iar condiţiile de mediu din interiorul capsulei nu aveau voie să depăşească anumite valori. Între septembrie 1957 şi ianuarie 1958 au fost analizate mai multe variante, au fost calculate regimurile termice de pe timpul reintrării în atmosferă pentru mai multe configuraţii, au fost studiate materialele necesare, au fost determinate traiectoriile de coborâre...
Pentru a vă face o imagine asupra complexităţii acestei sarcini, trebuie să vă aduceţi aminte că în acele timpuri calculatoarele erau mai degrabă unele mecanice, iar rezolvarea lungilor şiruri de ecuaţii diferenţiale care descriau fenomenele produse pe timpul zborului implicau liste obositoare de numere, care în bună parte trebuiau operate manual. În cele din urmă a fost aleasă cea mai simplă soluţie. Capsula urma să aibă o forma unei sfere. Asta prezenta avantaje evidente. În primul rând, pentru un volum dat, suprafaţa sferei este mai mică decât a oricărui volum geometric. De aici rezultă că masa structurii va fi minimă, un criteriu important în proiectarea oricărui vehicul aerospaţial. În al doilea rând, prin aranjarea convenabilă a centrului de greutate, acest gen de capsulă se autostabilizează, nemafiind necesare dispozitive de corectare a atitudinii pe timpul fazelor iniţiale ale coborârii, ceea ce se traduce tot într-o reducere a masei echipamentelor necesare.
A urmat apoi trecerea către proiectarea finală. A rezultat o adevărată capodoperă inginerească. O maşinărie de o simplitate înduioşătoare, o maşinărie minimalistă, capabilă să desfăşoare cu succes sarcina care i-a fost atribuită. În fapt, nava spaţiala Vostok era alcătuită din două componente principale: capsula propriuzisă, de formă sferică, şi un modul de serviciu, în care erau amplasate echipamentele, motoarele de control a atitudinii şi motorul de frânare.
Nu încercăm acum să facem o descriere exhaustivă a navei Vostok. Îi dăm cuvântul lui Gagarin, care în cartea „Drumul spre Cosmos” îşi descrie aventura (bănuim că a fost ajutat de un scriitor-fantomă): „Intram unul câte unul în cabina pilotului. Era mult mai mare decât cabina unui avion. Stând în fotoliu, cosmonautul putea efectua toate operaţiile pentru asigurarea observaţiilor şi comunicării cu Pământul, să controleze zborul şi, în caz de nevoie, să conducă nava. Ce nu era în această cabină neobişnuită! Şi erau toate altfel decât într-o cabină de avion.
În stânga se afla tabloul de comandă al pilotului. Pe le erau manetele şi comutatoarele care dirijau activitatea sistemului de radiofonie, reglau temperatura în cabină şi puneau în funcţiune conducerea manuală a motorului şi frânelor. În dreapta se găseau aparatul de radiorecepţie, containerele pentru hrană şi maneta pentru dirijarea orientării navei. Drept în faţa fotoliului cosmonautului era planşa de bord cu mai multe indicatoare cu ace şi cu tabloul de semnalizare, un ceasornic electric, precum şi un glob a cărui rotaţie corespundea mişcării navei pe orbită. Sub planşa de bord era instalată camera de televiziune, pentru ca cosmonautul să poată fi observat de pe Pământ. Şi mai jos se afla un ochi de bord cu un orientator optic.”
Şi mai adaugă Gagarin, aşa ca o concluzie. „ceea ce am văzut era uşor, trainic şi portativ. Totul strălucea de curăţenia sterilă a lucrului noi.”.
Emisiunea a fost difuzată de postul TvRM in ziua de 15 aprilie 2011.
În acest episod vom prezenta un minielicopter senzațional, care a făcut o buna impresie pe YouTube. Este vorba despre Quadrotor , în fapt un mic robot zburător care poate să execute autonom sarcini extrem de complexe.
Vom trece apoi la antimaterie. Este vorba despre o descoperire interesantă a telescopului spațial Fermi. Cu ajutorul lui s-a putut constata că fulgerele din atmosfera terestră produc... antimaterie!
În ultima parte a emisiunii vom prezenta înlocuitorul lui Hubble, viitorul telescop spațial James Webb.
Emisiunea a fost difuzată de postul TvRM în ziua de 8 aprilie.
În această ediţie a Maşinii timpului, difuzată de RadioLynx, vorbim despre acei oameni extraordinari carea u faăut posibilă păturnderea oamenilor în cosmos, ca un prim pas către cucerirea Universului. Nu intrăm în detalii tehnice, vom vorbi mai degrabă despre o vreme care acum pare să fi apus.
Iată ce spunea Evgheni Evtuşenko despre Gagarin:
Şi totuşi Gagarin a fost acela care a spus atât de simplu, într-un spirit atât de rusesc, "Poehali!" (am plecat), imprimând astfel Cosmosului un aer familiar, domestic. Dintre nenumăratele instrucţiuni pe care le primise nu făcea parte aceea de a rosti acest cuvânt. El îl scăpase de la sine. Dar ce chip avea Gagarin!... Ales, desigur, şi el pe sprânceană, şi cu toate astea, unui asemenea chip nu i-ai fi putut afla conturul nici în cele mai secrete schiţe de desen. Părea că l-a creat însuşi Pământul, că l-a alcătuit din toate surâsurile de pe scoarţa sa, surâsuri care s-au mai păstrat ca prin minune printre atâtea zâmbete ironice şi batjocoritoare. Chipul lui Gagarin reprezintă însuşi zâmbetul Pământului trimis în Cosmos. (...)
Emisiunea Maşina timpului este difuzată de postul RadioLynx în fiecare miercuri între orele 19-20.
Acest episod este dedicat în întregime unuia unuia dintre cei mai mari ezoterici mioritici. Dacă nu o fi el cel mai mare, cu siguranţă este cel mai cunoscut. El stie, ca nimeni altul, să îmbine ştiinţa cu învăţăturile secrete ale ezoterimsului şi mecanica cuantică cu arta divinaţiei. Iar cine nu poate rosti şi gândi ca Domnia sa, atunci musai este un comunist încuiat definitiv. Şi omul nostru se pricepe la orice. Veţi vedea ca se pricepe şi la efectele Lunii asupra Pământului, interpretări care trec dincolo de cele banale, uzuale. Asta pentru ca se spune (nu-i asa?) că suntem lunateci cu totii, deci influentaţaţi subtil de astrul noptii. Şi Luna asta ne va provoca mari necazuri cand se va apropia de Pământ, atunci când va deveni SuperLună! Dar, staţi un pic, asta nu este nimic pe lângă necazurile pe care ni le va face Marte. Acum roşia planetă se află într-o zodie de apă şi, am văzut cu toţii ce ţunamiuri devastatoare s-au prăvalit peste Japonia. Omul refuză să se gândească, dar îşi imaginează ce cumplit va fi cu Marte în zodie de pământ. Atunci vom fi harţuiţi de cutremure şi de alte alea, de alte catastrofe apocaliptice! Şi amai aflat ceva domnul nostru: oamenii de ştiinţă spun ca Luna este o iluzie! Aferim! Noi, ascultându-l pe ezotericul domn am înţeles că nu suntem decât un comunist încuiat (am folosit ca de obicei pluralul majestăţii atunci când am spus noi, , pentru că aşa putem să ne oferim iluzia că sunt mai mulţi aflaţi în această dramatică situaţie). Nu reuşim cu nici un chip să pătrundem măreţele alcătuiri verbale ale cunoscutului ezoterist. Nouă ni se pare că Domnia sa bate câmpii. Dar desigur, întocmai ca şi Luna, această părere a noastră este doar o prea peristentă iluzie...
Emisiunea a fost difuzată de către postul TvRM în ziua de 2 aprilie 2011.
În acest episod începem prin a prezenta un atentat la biodiversitatea de pe pe planeta noastră. Caracatiţele de copac sunt pe cale de dispariţie!
În partea a doua a emisiunii vom vorbi despre un succes al roboţilor spaţiali. Sonda Messenger, a NASA, s-a inscris pe orbită în jurul planetei Mercur.
Emisiunea a fost difuzată de postul TvRM în ziua de 01 aprilie 2011.
În această emisiune, difuzată, miercuri, 30 martie 2011, de către postul RadioLynx, vom începe prin a comenta ştirile alarmiste legate de gaura din stratul de ozon, care va ajunge deasupra ţării noastre la sfârşitul lunii martie şi care ne va pune mari probleme. În ciuda faptului că toţi specialiştii consultaţi de către posturile tv au afirmat că nu există nici un risc pentru sănătatea noastră şi că, de fapt, nu avem de-a face cu o gaură în stratul de ozon, ci mai degrabă cu o subţiere a sa, partea alarmistă a continuat să fie difuzată cu asiduitate. La fel stau lucurile şi cu "norul radioactiv" de la Fukushima, care a ajuns deasupra capetelor noastre. Nu vrem să comentam acum mai mult aceasta tendinţa spre apocalipsă a mass media de la noi, am facut-o cu alte ocazii, dar nu putem să remarcăm că densitatea de apocalipse pe unitatea de timp creşte alarmant.
Al doilea subiect pe care îl abordăm în această ediţie a Maşinii timpului este legat de un proiect intrăzneţ: acela de a fora crusta terestră până la discontinuitatea Mohorovicic, adică până la manta.
